Real Steel este un film făcut de băieţi mai mari pentru băieţei mai mici şi taţii lor. Ce băiat nu ar vrea să asiste la un meci de bătaie adevărată între roboţi de 8 metri înălţime, scăldaţi în lumină şi acorduri de chitară electrică.
Acţiunea are loc într-un viitor care nu este foarte clar delimitat, dar clar are loc undeva după anul 2015 când luptele între pugilişti umani au fost înlocuite cu lupte între roboţi care de care mai coloraţi şi customizaţi. În centrul poveştii se află un “manager” care îşi aruncă robotul în lupte pe mulţi bani şi fiul său de 11-12 ani care este aruncat în lumea cu pricina.
Dar puştiul se pricepe mai ceva ca taică-su şi salvează din groapa de gunoi un robot demodat şi vechi care promite multe. Pentru copil cel puţin că la început tatăl crede că este o mare pierdere de vreme. Până când roboţelul bătrânel începe să câştige meciuri şi să atragă atenţia mass media şi deopotrivă a iubitorilor acestui joc lipsit de sânge dar plin de scântei.
Un astfel de film cu o astfel de povete avea nevoie de un tânăr actor competent în rolul principal şi din fericire asta funcţionează cel mai bine la Real Steal. Max este curajos, isteţ, cam zeflemitor şi sarcastic dar nu într-atât încât să se comporte ca un miniadult. Este pur şi simplu un puşti foarte isteţ şi foarte sigur pe sine, iar din punctul ăsta de vedere seamănă foarte bine cu tatăl lui. Tipic pentru băieţii de vârsta lui este şi foarte arogant şi promite mai multe decât poate să ofere, dar asta serveşte scopului de a-l prezenta, din nou, doar ca pe un puşti.
Mâna înţeleaptă şi trecută prin viaţă a tatălui este acolo ca să-l ajute pe fiul său la începutul carierei de manager de lupte. Charlie este interpretat de Hugh Jackman, pe care îl ştim din filmele X-men ca interpret al lui Wolverine. Charlie este un individ rautacios si ingrat la inceputul filmului, interesat doar de propria ascensiune în rândul managerilor de roboţi. De aceea nici luptele nu-i merg foarte bine până când Max nu îi este depozitat în custodie pentru că mama lui din nefericire a murit. Charlie acceptă doar să aibă grijă de fiul său pe care nu l-a cunoscut niciodată în schimbul banilor din partea celor care vor să-l adopte pe Max (oameni cu bani).
Fiul şi tatăl se potrivesc dar paradoxal, relaţia dintre ei este una dintre problemele cele mai mari ale filmului pentru că dacă la început este destul de credibilă, spre final începe să devieze în sentimentalisme ieftine şi melodramă. Ceea ce nu mai este credibil.
Dar din fericire luptele dintre roboţi nu-şi pierd niciodată entuziasmul sau energia. Iar aceste lupte, dincolo de faptul că sunt excelent coregrafiate, au loc în mai multe locuri şi medii diferite. Societatea aceasta obsedată de lupte de roboţi este prezentată în toate faţetele sale, de la luptele din underground până la meciurile cu milioane de spectatori audienţă. Filmul glorifică violenţa într-adevăr şi chiar dacă nu este vorba de o violenţă provocată oamenilor de către oameni, asta nu schimbă faptul că roboţii au forme umanoide, când ar putea la fel de bine să arate ca nişte tancuri.
Se insinuează pe ici şi colo cum că robotul lui Max ar fi mai cu moţ, ar avea o sclipire de inteligenţă dar niciodată nu se trece de o anumită linie. Roboţii nu sunt inteligenţi, nu sunt vii, sunt doar niste jucării aşa cum am precizat deja. Mai mult, niciodată nu vezi un robot să atace sau să ameninţe un om, nici chiar şi în cazul în care un om ar avea nevoie de o mână de ajutor (adică în caz de bătaie).
Din punctul acesta de vedere filmul este destul de inofensiv. Nu prezinto profunzime de gândire vizavi de problema drepturilor fiinţelor artificiale, sau chiar şi a tehnologiei scăpate de sub control. Dacă am fi mai lucrat puţin la caracteristicile unor personaje umane şi unor situaţii umane să le facem ceva mai originale sau cel puţin credibile, ar fi fost un film perfect de vară.