Vara aceasta am făcut o vizită într-o ţară aflată la celălalt capăt al Pământului, Japonia. Drumul până acolo, de mai mult de 12 ore, merită din plin, căci nicăieri în apropiere nu am putea să vedem aşa ceva, o ţară şi o cultură pe cât de diferite de ale noastre, pe atât de interesante. Destinaţia pe care am ales-o a fost oraşul Kyoto, probabil cel mai bogat din punct de vedere cultural şi istoric din Japonia.
Acesta este situat în sudul ţării, pe insula Honshu şi este înconjurat din 3 părţi de munţi, fiind aproape de uriaşa capitală economică Osaka. Clima este în general caldă şi umedă, iar vara se întâmplă să plouă aproape din senin (adică să fie senin cu 5 minute înainte).
Cele mai importante clădiri din Kyoto sunt, după părerea mea, gara centrală şi atât de numeroasele temple şintoiste sau budiste. Prima este o construcţie enormă, modernă, pe dinăuntru un adevărat labirint. Cu toate acestea, gara este frumos concepută şi nu lasă impresia unui monstru de fier şi de beton în mijlocul oraşului. Este unul din locurile de unde se poate vedea oraşul de sus, atât de multe etaje are.
Pentru a vorbi despre temple, trebuie să spun câte ceva despre religia japonezilor. Oamenii de acolo sunt fie şintoişti – o veche credinţă animistă ce consideră că există câte o zeitate (kami) în tot ceea ce ne înconjoară şi că toţi după moarte vom ajunge kami, fie budişti. Şintoismul, spre deosebire de budism, nu are etică, însă budismul cere sacrificii destul de mari din partea celor credincioşi. O viaţă ideală din punct de vedere budist se bazează pe meditaţie şi abstinenţă, ţelul principal fiind atingerea stării de iluminare (Nirvana). Mă rog, există mai multe secte budiste, dar în mod curios, cea mai răspândită este o sectă care nu are călugări, rugăciune, meditaţie şi nu crede în suflet şi reîncarnare ci doar presupune ideea de a fi recunoscător pentru că vei fi mântuit. De fapt, japonezii nu prea mai sunt religioşi şi am impresia că cele două religii nici nu se exclud între ele.
Templele sunt oarecum similare ca şi arhitectură, cea mai vizibilă diferenţă dintre ele fiind că cele şintoiste au culori stridente, precum portocaliu aprins aprins, iar cele budiste sunt de culoarea lemnului de cedru din care sunt construite. Sunt alcătuite din săli frumos decorate, în care te poţi ruga sau odihni. În faţa sălii există altare pe care se aduc ofrande lui Buddha sau zeilor şintoişti. La templele şintoiste se poate vedea un fel de clopot pe care oamenii îl bat ca să trezească zeii înainte să se roage. Altarul este cea mai frumoasă parte a templului, deseori fiind suflat cu aur şi împodobit cu modele sculptate în lemn cu deosebită măiestrie. Înainte de intrarea într-un templu, trebuie să te descalţi, căci pe podeaua acestuia este aşternută un fel de mochetă, numită tatami. Numeroase temple au grădini, unele fiind considerate nişte capodopere, cu aranjamente florale, mici cursuri de apă, lacuri şi pietriş. În toate acestea ar fi o linişte deplină dacă nu ar trece zilnic pe acolo sute de turişti.
Turiştii din Japonia sunt, marea majoritate, tot japonezi. Cred că pentru ei este o mare ocazie să îşi vadă propria ţară, datorită faptului că au foarte puţine zile de concediu pe an. Se ştie că societatea niponă este îndreptată spre muncă şi acest lucru se reflectă şi asupra ţării ei, în care totul este curat şi pus la punct. Seriozitatea de care dau dovadă japonezii se explică poate prin numărul lor extrem de mare, unde mulţi oameni înseamnă multe alternative (pentru un loc de muncă). Ei sunt învăţaţi de mici cu munca, concluzie trasă de mine în urma constatării că singurii copii de pe stradă veneau (târziu) de la şcoală sau de la diverse activităţi. Am mai observat, legat de oameni, că sunt retraşi şi le place să aibă intimitatea lor. Rar se întâmplă să vezi pe stradă efuziuni sentimentale, scăpări nervoase sau chiar vorbindu-se cu voce tare. Oricum, este de admirat la ei politeţea şi amabilitatea, japonezii neîncetând cu plecăciunile şi mulţumirile şi neştergându-şi de pe faţă zâmbetul. Acestea sunt, totuşi, mai mult formale (căci uneori, am simţit sub acest înveliş, chiar şi reticenţă faţă de noi ca străini).
Limba japoneză este o limbă limpede, cu multe vocale. Cea mai dificilă parte pentru cineva care ar vrea să o înveţe ar fi scrisul, căci se scrie cu trei sisteme de scriere, dintre care unul are căteva mii de simboluri. Mă gândesc că acolo este mare lucru şi numai să ştii să scrii şi să citeşti.
Bucătăria este în Japonia de asemenea diferită de tot ce ştim noi. Echivalentul pâinii este orezul, iar carnea care nu este de peşte nu este de găsit. Micul dejun se serveşte în platouri compartimentate, în care se pun tot felul de crudităţi, şi în alte boluri pentru orez, supă, sosuri, soia etc. Tot ce pot spune e că încercarea mâncatului cu beţele şi amestecul de gusturi exotice te fac să nu te lăcomeşti.
Îmi e destul de greu să redau toate detaliile interesante care constituie impresia lăsată asupra mea de această ţară şi îmi e greu să o pot face într-un mod foarte atrăgător, dar vă sfătuiesc să vizitaţi aceste locuri, dacă aveţi ocazia, fără să vă fie frică de distanţă.