Rango este un animal ciudat. Atât personajul principal care este un cameleon cu o criză de identitate, cât şi filmul in sine. Filmul însă nu are nici o criză de identitate, ştie foarte bine că este o scrisoare de dragoste către filmele western de altă dată şi a împrumutat toate lucrurile bune ale basmelor cu cowboy, inclusiv Filosofia Vechiului Vest.
Însă a reuşit să facă asta cu destul umor şi iubire sinceră de filme. Ceea ce înseamnă că Rango este un pic mai matur decat majoritatea filmelor animate, nu atât prin poveste cât prin abordare. Chiar şi nivelul de violenţă din film este destul de ridicat pentru că mă gândesc că majoritatea oamenilor nu se aşteaptă să vadă lilieci pe care sunt încărcate arme automate şi care fac plonjeuri din cer, ca avioanele din documentarele despre Al Doilea Război Mondial. Umorul din Rango este unul de factura 35 de poante pe secunda, după ne oprim să mai inspirăm şi iar poantă după poantă după poantă. Unele mai ridicole, altele cu mai mult subtext. Avem şi gafe fizice şi expresii haioase, dar în mare parte trebuie să fii destul de atent ca să ştii când e de ras sau de plâns.
În concluzie, Rango este unul dintre cele mai originale filme despre animale vorbitoare pe care l-am văzut în ultima vreme, şi se apropie mai mult de Fantastic Mr. Fox decât de Finding Nemo sau alte filme animate asemănătoare. Asta pentru că actorii care împrumută vocile personajelor vorbesc foarte repede, începând cu Johnny Depp şi terminând cu Isla Fisher. Johnny Depp mai ales face aici o combinaţie între mai multe personaje pe care le-a jucat de-a lungul vremii, cum ar fi Jack Sparrow, Willie Wonka şi chiar şi un pic din Edward Mâini-Foarfecă. Dacă nu vă plac westernurile, atunci poate vă plac poveştile despre eroi neaşteptaţi care sunt aruncaţi în situaţii şi mai neaşteptate. Pentru că “Rango” asta este.
Dar repet că povestea funcţionează pe mai multe nivele. De exemplu, Rango este un cameleon şi în acelasi timp un actor desăvârşit. Nu glumesc. E chiar un actor. Pe stilul: “a fi sau a nu fi… asta e întrebarea”. Aşa că atunci când trebuie să se dea drept şerif, îi iese cu brio. Dar când trebuie să-şi schimbe culoarea, adică ce sunt în stare toţi cameleonii să facă, îi iese mai greu. Se vede că “Rango” este un film de copii mari din moment ce chiar la început au strecurat şi o referinţă la filmul “Fear and Loathing in Las Vegas”, pe care mulţi ar trebui să-l vadă, dar doar dacă au peste 18 ani. 🙂
Dacă am ceva de reproşat este că uneori poate să fie destul de greu de urmărit acţiunea, dacă nu chiar haotic. A existat un moment în timpul filmului când dădea semne că s-ar transforma într-un mesaj ecologist aşa cum a făcut şi “Happy Feet”, dar din fericire s-a redresat rapid.