Nu o să mai încep cu introduceri plictisitoare despre viaţa lui, cum şi unde a trăit, unde s-a născut, nu-i mai numesc toate rudele, pentru că asta puteţi găsi şi pe Wikipedia. Şi trecem direct la subiect: părerea mea despre fenomenul Alice Cooper.
Prima melodie care mi s-a strecurat prin urechi a fost celebra “Poison”. Şi de atunci am realizat că Alice are un timbru mai mult decât special, şi că este ceva diferit faţă de toţi ceilalţi, la fel cum toţi ceilalţi sunt diferiţi de el. Vocea aparent răguşită, puterea de a cânta foarte sus, completate de expresia feţei şi modul de a transmite mesajul, sunt principalele sale calităţi care m-au impresionat.
Eram la un pas de a-mi cumpăra bilete la concertul lui din Bucureşti de la Arenele Romane – iunie 2011. Dar nu mi-am luat bilete, din varii motive. La câteva zile am aflat că accesul la concert este permis numai persoanelor care au peste 18 ani. Încă o frustrare. Citind mai bine, am priceput de ce s-a luat această decizie, iar pe moment nu am fost deloc de acord cu cei care au hotărât asta. Acum însă sunt total de acord, din simplul motiv că sunt slabă de înger ☺. Rocker-ul venea să facă show cu un şarpe Boa, 10 litri de sânge şi instrumente de tortură. Pe moment m-am gândit că e o nebunie să facă asta. Însă am stat şi am întors puţin subiectul pe toate fețele şi am constatat că sunt puţini cei care îşi aleg asemenea materiale pentru un show. Tipul de spectacol (cam macabru), cat si recuzita controversată, sunt încă un atu care îl diferenţiază pe Alice Cooper ca și artist în lumea mare a showbiz-ului. Din relatările on-line am înțeles că spectacolul a fost la nivelul așteptărilor fanilor. Dupa extazul din timpul concertului, aceștia au ramas cu părerea de rău că totul s-a terminat aşa repede ☹.
“Poison”. Oricât de mult ne poate încânta “the voice of the master”, nu putem, totuși, să nu ne punem intrebarea: ce vrea să transmită melodia? Părerea mea este că, involuntar, melodia face aluzie la consumul de droguri – obicei pe care însuși artistul îl avea (“You’re poison, running trough my veins”). La prima audiţie, un ascultător care ştie cuvinte de bază ale limbii engleze, ar putea spune că Alice cântă despre un sărut, ceva cu puţină otravă, în concluzie, ceva periculos. Pe aproape. Defapt este vorba despre o fată pe care Vincent Damon Furnier iși dorește să o sărute, să o iubească, dar nu are cum, pentru că ea este otrăvită. Se prea poate să dea dovadă de puțin masochism (poate că e mai bine să fie așa, decât sa dea dovadă de incultură și/sau de proastă educație). Sper să se fi descurcat onorabil cu relația care i-a inspirat melodia….
Fraţilor, vă spun cinstit, mie-mi place Alice Cooper! Mult. Sper să încercaţi o melodie-două, măcar de curiozitate.
Alice Cooper: “old school”, dar mai greu previzibil, un pic contra clișeelor “siropoase” americane.