“Thor”(2011) porneşte de la un conflict simplu de familie: bătaia dintre doi fraţi pentru afecţiunea şi respectul tatălui. Se întâmplă să fie o familie de zei nordici. Pe de o parte, fratele arogant şi semeţ Thor, şi de cealaltă parte, fratele viclean şi neglijat Loki. Bineînţeles din moment ce filmul îi poartă numele, Thor este cel care în cele din urmă iese cel mai bine şi cel mai bun din acest conflict. În jurul strădaniilor sale se construieşte tot filmul, cu efecte speciale, bătăi cu superputeri şi organizaţii secrete americane.
Povestea oscilează între Asgard, lumea Zeilor Nordici, şi lumea oamenilor, care e foarte uscată dar prietenoasă. Thor este trimis pe Pământul prăfuit ca să înveţe o lecţie despre umilinţă. Între timp în Asgard, fratele Loki încearcă să pună mâna pe toată puterea şi controlul, ca să se dovedească el cel mai tare în ochii tatălui Odin.
Cât timp e pe Pământ, Thor e lipsit de puterile sale şi trebuie să lucreze cot la cot cu oamenii la fel de lipsiţi de puteri. Din fericire pentru ei, chiar dacă nu pot să ridice maşini cu degeţelul mic sau să cheme fulgerul din ceruri să facă un grătar, oamenii sunt foarte simpatici. Şi ne place de ei pentru că fac glume şi stau pe Facebook. Prin urmare filmul nu ajunge niciodată să te plictisească. Indiferent dacă eşti în Asgard unde sunt atâtea de văzut şi făcut, sau pe Pământ unde Thor are atâtea de trudit şi învăţat.
Dar deşi nu devine niciodata plictisitor şi toată lumea e simpatică în felul său neprenteţios, la un moment dat stăteam eu şi mă întrebam: “Deci totul se reduce la faptul ca Loki e nesatisfăcut de viaţă?”. În plus felul în care acest personaj pesemne negativ manevrează personajele şi situaţiile este foarte previzibil şi simplist. Îţi dai seama ce se va întâmpla cu o jumătate de oră înainte să se întâmple. Nu există vreun fel de tensiune dramatică, mai ales că pe Loki nici nu prea îl interesează de oameni în mod special. Ai senzaţia că dacă ar fi lăsat să-şi împlinească toate dorinţele, pe termen lung nu ar fi aşa de rău.
Dar asta doar pe termen lung, pentru că pe termen scurt, replicile sunt amuzante şi efectele speciale foarte bine realizate. În plus, filmul are o atitudine foarte prietenoasă cu toţi spectatorii săi. Indiferent dacă eşti un fan al benzilor desenate cu Thor sau nu, filmul vrea să te îmbuneze şi să te distreze.
Rolul principal e jucat de un australian pe numele Chris Hemsworth, care îşi face costumul ridicol să arate mai puţin ridicol deoarece e foarte înalt, foarte bine clădit şi chiar nu se vede vreo urmă de nesiguranţă pe faţa lui. Natalie Portman este fata care îl ajută pe Thor şi evident, care se îndrăgosteşte de el. Este un rol uşor ciudat în care să o vezi după Black Swan, dar Natalie nu este tocmai străină de filmele fantasy şi science fiction. În acest film reuşeşte să fie frumoasă şi zâmbăreaţă, o prezenţă feminină plăcută dar nu neapărat şi puternică. Tom Hiddleston (Loki) este cel care cred că va căpăta o grămadă de fani în urma lui Thor. Actorul britanic se descurcă foarte bine cu rolul său, cu toate că Loki nu este neapărat un personaj perfect. Dar atunci când Hiddleston se supără, chiar se supără. Hiddleston a fost extravagant pe alocuri, la fel si Anthony Hopkins (Odin) dar nu poţi să interpretezi roluri de zei fără să exagerezi nitel. Dar important e că au exagerat într-un mod natural. Pentru zei cel puţin.
Filmele cu supereroi au o dublă capcană pe care trebuie să o evite. Ori sunt prea simple şi încearcă să fie complexe, ori sunt prea complexe şi încearcă să fie simple. Dar dacă aş avea de ales, aş prefera prima variantă. Iar Thor acolo se încadrează cu o mică modificare. E prea simplu dar nu vrea deloc să fie complex. Pur şi simplu nu are astfel de pretenţii. Nu este vreo dramă shakesperiană, deşi a fost regizat de un expert în tot ce înseamnă Shakespeare, domnul Kenneth Branagh.