Primele cinci minute din “Răzbunătorii” seamănă cu un episod din Sailor Moon, mai precis cu scenele acelea care aveau loc într-un spaţiu nedefinit cu personaje misterioase acoperite de umbră care sunt foarte rele, dar îl trimit pe cel mai puţin rău şi mai fraier să o prindă pe Sailor Moon.
Este destul cât să-i prindă instant pe copii şi să îi facă pe părinţi să ofteze în sinea lor că urmează două ore şi douăzeci de minute de zăpăceală infantilă. Din fericire, filmul se îmbunătăţeşte rapid.
Din punct de vedere al evoluţiei poveştii, “Răzbunătorii” începe în fortă cu mai multe scene de acţiune una după alta, urmează o parte de mijloc puţintel cam plictisitoare şi marea finală cu o invazie extraterestră de toată frumuseţea în centrul celui mai telegenic oraş din lumea întreagă. Dar, ce este frumos la film este că niciodată nu uită că pentru a merge acţiunea trebuie să îţi pese de personaje. Şi aici este cel mai mare atu al filmului.
Este primul film cu o echipă de supereroi adunaţi de prin toate colţurile lumii şi aruncaţi într-o situaţie bizară. Absolut toţi aceşti indivizi au ocazia lor să strălucească, astfel încât, nu ai de ce să te miri de ce lucrează bine împreună şi de ce merită tocmai ei din 7 miliarde de suflete să dea piept cu invazia extraterestră.
Personajele sunt interesante şi dialogurile sunt livrate cu şarm şi farmec. Scenariul este destul de simplu de urmărit. Băiatul rău, dar fermecător în felul său, vrea să cucerească Pământul, iar Răzbunătorii trebuie să îi afle planul înainte să fie prea târziu.
Este nevoie să vezi celelalte filme cu aceste personaje ca să înţelegi ce se întâmplă? Aş zice că singurul care merită neapărat văzut este Thor – pentru a înţelege povestea în sensul că acolo este introdus personajul negativ principal din acest film: Loki.
Merită menţionat că, din toate filmele de până acum din universul Marvel, Răzbunătorii este cel mai cuminte. Nu este deloc întunecat, aşa cum Incredibilul Hulk şi filmele cu Iron Man puteau să fie uneori. Se apropie mai mult de tonul şi atitudinea ultimelor două filme din familia Marvel: Thor şi Căpitanul America, fără să fie la fel de fantezist ca primul sau la fel de răsuflat precum al doilea.
Regizorul Joss Whedon a găsit un echilibru bun între fantezia copilărească de a fi supererou şi calităţile reale ale distribuţiei cu care a lucrat în acest film: Robert Downey Jr. nu-l mai interpretează pe Tony Stark precum un tip cu tendinţe masochiste, Thor al lui Chris Hemsworth mai glumeşte din când în când şi aşa mai departe. Din interacţiunea actorilor reiese cât de umane sunt aceste personaje pentru că în sfârşit ai cum să le compari între ele, există un punct de referinţă, mai multe chiar. Merită menţionat că şi Mark Rufalo se alătură petrecerii în calitate de Bruce Banner/Hulk cu un stil foarte nevrotic, dar simpatic.
Singura problemă mare este că filmul are două ore şi douăzeci de minute şi dat fiind că mijlocul este mai puţin antrenant decât prima şi ultima jumătate de oră, s-ar putea să simţi că de fapt filmul este şi mai lung. În acelaşi timp, 3D-ul nu este necesar, deci poate fi evitat fără nicio problemă.