Iată că s-a dus încă o tabără, dar nu o să stau supărată cu gândul că s-a terminat, ci o să mă bucur pentru că a fost. În fine…pe la mijlocul lui iulie, într-o dimineață, ne-am adunat zece copii și 3 adulți pentru a porni într-o nouă aventură, optimiști ca de obicei.
Nu a fost un drum foarte lung pentru că, din fericre, Piatra Craiului este doar la câteva ore de București, dar suficient de lung ca praful și grijile din orașul nostru să nu ajungă acolo.
Încă de când am pornit și ne-am suit în mașini, soarele ne-a bătut în geamuri, probabil în speranța că o să-l luăm cu noi. Totuși, l-am refuzat și, drept urmare, când am ajuns la destinație (undeva pe lângă Plaiul Foii) am fost întâmpinați de o ploaie care a reușit să amâne montarea corturilor cu aproximativ 2 ore. Nu pot spune că asta m-a supărat foarte tare deoarece mie imi place ploaia și oricum eram toți împreună simțindu-ne bine și asta era tot ce conta. Din când în când, în “pauzele” în care nu radeam, se mai auzea minunata simfonie a ploii care ne capta și mai mult atenția prin superbele sfere de gheață.
Oricum, odată ce s-a ivit soarele și noi am ieșit toți din mașini (exact ca o armată de ciuperci după ploaie) și am început să montăm corturile. E adevărat că la început corturile aveau o formă abstractă, dar la final au început să arate “normal”, chiar dacă și asta e destul de discutabil și relativ. Apoi am început să despachetăm și fără să ne dăm seama, luna deja pusese stapânire pe cupola infinită și pistruiată de stele. Și astfel, ne-am adunat cu toți în jurul focului și pe lângă Costin care ne-a cântat la chitară. După multa veselie și cântece, somnul ne-a împins pe fiecare ușor, ușor spre corturi unde ne asteptau călduroșii saci de dormit.
Următoarea zi ne-am trezit plini de speranțe și dornici de drumeții și după spălatul la râu și mic dejunul pe „genunchi”, am pornit să reclădim „Diana” – un refugiu vechi și părăsit ( după cum spune și cântecul “Refugiul Diana”). S-a întâmplat aproape la fel ca în melodie doar că nu am luat cu noi și scânduri mici sau late (așa cum zic versurile), ci doar ciocolată, eugenii și mere. După câteva ore am ajuns la “faimosul refugiu” pe care l-am studiat din fiecare unghi. Apoi, satisfacuți, ne-am întors spre corturi (eram destul de obosiți deoarece era doar prima zi) unde, imediat după ce ne-am spălat la același râu rece și curat, am asaltat castroanele cu mâncare pentru că ne era într-adevar „foame de lup”. Și, bineînțeles, că iar acordurile chitării lui Costin ne-au ademenit pe toți în jurul focului. Atunci mi-am dat seama că cele mai frumoase momente din tabără sunt atunci când stăm toți, împreună, în jurul focului și povestim impresii despre ziua respectivă sau cântăm. Până atunci am crezut că pe mine și restul grupului (pe care îl revăd de câțiva ani în majoritatea taberelor) ne leagă doar dorința de a merge la munte și spiritul de aventură, dar pe lângă asta mai este și o prietenie foarte strânsă care “în amintirea munților va dăinui pe veci”.
A început a treia zi când am pornit plini de sentimente de încredere spre Refugiul Speranțelor. A fost un traseu ceva mai greu, dar și cu mult mai spectaculos: Plaiul Foii – Izvorul lui Orlovschi – Malul Galben – Refugiul Speranțelor – Scara de Fier – Brâul de Mijloc – Termopile – Valea Podurilor – Plaiul Foii – tabara de baza. Sus, la refugiu, imediat după ce am văzut priveliștile superbe din jur, desprinse parcă din basme feerice, am uitat de toată oboseala acumulată pe drum și timpul s-a oprit sau mai bine zis s-a evaporat, nemaiexistând, facându-ne să ne contopim cu natura și să formăm o singură ființa perfectă și armonioasă. Este ca și cum ai trece granitele realității și ai ajunge într-un loc ferit de toți și toate, de priviri indiscrete, un loc unde răutatea nu a ajuns și nu va ajunge.
În refugiu era și un jurnal în care majoritatea oamenilor care au trecut pe acolo au scris câte ceva. Dacă veti ajunge pe acolo să vă uitați cu atenție o să găsiți și câteva cuvinte scrise de noi și ar fi bine să aveți un pix la îndemână.
Drumul de întoarcere a fost destul de lung și obositor, dar nu regret că m-am avântat în această călătorie.
Când am ajuns la corturi, aceeași poveste parcă s-a repetat… ne-am pregătit și ne-am schimbat de haine și apoi, ne-am adunat din nou în jurul focului. După ce s-a dat ora de „stingere”, o parte din noi au rămas să stingă focul. Eu m-am dus tiptil în cort și a fost plăcut să adorm ascultând focul ce șoptea din ce în ce mai firav și izvorul ce îngâna ceva în taină.
În următoarea zi am pornit spre Zaplaz, cu o pauză bine meritată la Refugiul Spirlea ce ne era în drum. Odată ajunși la locul dorit, ne-am oprit să mâncăm undeva pe un bolovan ce ne permitea să admirăm o priveliște copleșitoare. Acel bolovan a fost numit de noi: ”Stânca Johnny Oups” – poate…cine știe… peste ani, o plăcuță de metal va afirma aceasta în mod oficial…
Reîntorși la corturi, cu puțin timp înaintea înserării, ne-am pregătit să mergem la foc. De data aceasta focul nu avea menirea să ne încălzească, ci să facă putină lumină pentru jocurile ce au urmat. După ceva timp de alergat, joc și voie bună ne-am îndreptat din nou spre corturi pentru a ne odihni pentru că deja se prefigura o nouă zi ce ne pregătea noi și misterioase peripeții.
Astfel, dimineată, imediat după ce ne-am echipat, am și pornit spre Cheile Zarneștilor care ne-au oferit niște peisaje fascinante – poate tocmai că, din păcate, era ultima zi… Am încercat să nu ne gândim la final și să trăim momentul.
Când ne-am întors la locul de campare, după ce am terminat ce mai era de pregătit, ne-am adunat nostalgici în fața focului…era ultima seară de tabara! Cerul era presărat cu stele, iar scânteile ce săreau din foc încercau să ajungă pe bolta cerească, printre stele, cu un țel precis, stiut numai de ele, cu o dorința înaltă și măreață. Totul era perfect și nimic nu putea tulbura armonia naturii. Deși nu ne doream să adormim, inevitabilul s-a întâmplat.
În ziua plecării, soarele și căldura ne-au scos pe fiecare, rând pe rând din corturi. Am lăsat în urmă niște gânduri ce s-au rătăcit purtate de vânt prin cotloanele pădurii și niște nori „zburdalnici” ce prevesteau o furtună.
Deși ne-ar fi plăcut să ajungem și pe Vârful Pietrei Craiului, nu am avut timp, dar ne-am propus că vom merge și acolo cât de curând posibil. Plus că ar trebui să ne ducem să căutam și gândurile care s-au pierdut pe acolo, iar când ne propunem ceva….perseverăm pâna reușim!