“Talentul unui scriitor se vede atunci când te face să uiți că folosește cuvinte” (Henry Bergson, Râsul. Eseu asupra semnificației comicului, ALL, 2004). Astfel, unealta cea mai de preț a unui scriitor constă în arta de a atrage cititorul nu doar prin întâmplările sau personajele create, ci și prin felul în care acesta le pune în evidență cu ajutorul cuvintelor.
Emily Bronte, una dintre faimoasele surori Bronte, autoarea cărții “La răscruce de vânturi” are un stil aparte de a scrie, ce cucerește prin eleganța și simplitatea cuvintelor care intensifică trăirile emoționale ale personajelor, ajutându-te să te transpui în timp real în atmosfera întâmplării secolului XIX.
Când a fost prima data publicată în 1847, sub pseudonimul de Elis Bell, nu a reușit să capteze atenția criticilor în mod deosebit, însă la numai câteva decenii a fost considerată o capodoperă și a fost inclusă în rândul celor mai bune cărți scrise vreodată.
“La răscruce de vânturi” este un roman complex ce urmărește povestea mai multor generații. Romanul începe cu perspectiva noului chiriaș prin care cititorul deslușește întreaga istorisire.
Este considerată o capodoperă din punctul de vedere al intensității trăirilor personajelor. Cu toate că îmbină cele mai puternice sentimente – dragostea și ura – din a căror contopire va rezulta durerea, Nelly ne spune povestea a două personalități puternice, blestemate să nu poată avea un destin împreună. Romanul subliniază vanitatea și egoismul ființei umane, iar dragostea pură a adolescentei se va transforma într-o obsesie incontrolabilă.
Prima ecranizare a romanului a avut loc în anul 1939. Așa cum Emily Bronte a folosit diferite procedee literare pentru a putea da naștere capodoperei, regizorul Wiliam Wyler încearcă numeroase procedee cinematografice pentru ca filmul său să fie la înălțimea cărții. Distribuit de United Artists, filmul a câștigat patru premii Oscar (Best cinematography, Best Picture, Best Actor in leading-Lawrence Olivier, Best Actress in Supporting role – Geraldine Fitzgerald) și patru nominalizări (Best Director, Best Writing, Best Art Direction, Best Music).
Coloana sonoră te farmecă și te ajută să pășești cu încredere în atmosfera secolului XIX. Soundtrack-ul filmului (Cathy’s theme-Alfred Newman) este remarcabil întrucât descrie atât inima curată a lui Catherine cât și efervescența ei. Dulce, suav și revigorant te însoțește pe tot parcursul filmului.
Lawrence Olivier, în rolul lui Heatcliff, a dovedit o expresivitate perfectă a personajului jucat. Privirea sa de gheață, dură, “fără suflet”, dar în același timp pătrunzătoare și impunătoare a impresionat spectatorii, ba chiar le-a oferit un chip veșnic pentru personajul principal.
Mi-a plăcut felul în care regizorul a pus accept pe legătura pură dintre cei doi prin nenumăratele cadre ale adolescenței personajelor. Am fost însa dezamăgită când am realizat că filmul urmărește doar povestea primei generații și nici pe aceasta în întregime. Mai mult, anumite scene cu adevărat emoționante din povestea celor doi au fost omise, iar filmul modificat. O altă dezamăgire a reprezentat imaginea liniștită pe care o conferă Merle Oberon. În imaginația mea, Catherine era mai impulsivă, mai rebelă decât cea oferită de film.
Rezumatul cărții aici